În urmă cu mai bine de două luni, pe vremea când încă nu aveam blog, am scris articolul ăsta, în cadrul căruia îmi exprimam anumite nemulțumiri legate de niște termeni folosiți frecvent de cei din jur. Termeni cu trimitere la viața sexuală a persoanei discutate (nu de către mine, textul are în vedere idei, nu persoane istorice), fapt ce l-a plasat în topul scrierilor accesate. Dintre cele pe care le-am semnat eu, adică. La trafic virtual niciodată n-am fost fruntașă.
Bon. Acum mă văd nevoită să redeschid, într-o anumită măsură, subiectul. Nu am de gând să repet ce-am scris deja pe Catchy, ci să consemnez opinia pe care o am vizavi de vulgaritate. Fac asta pe blog, întrucât m-am plictisit de câte ori am fost nevoită să mă explic în fața oamenilor, văzându-le privirile șocate și expresia de tipul Vai, Diana, cum poți vorbi așa? Tocmai tu?!.
Ei bine, acum, când scriu aceste rânduri pentru eternitate (vorba lui Raj, un personaj din lumea blogurilor), dispun de spațiu arhisuficient pentru a dezvolta ceea ce le-am spus, de atâtea ori, și altora: pentru mine, vulgaritatea e o chestiune ce ține de conținut, nu de formă. Cu alte cuvinte, poți folosi cele mai infecte (vorba vine, gradul de infecție e și el discutabil) epitete pentru a te raporta la ceva, fără să fii, totuși, vulgar, cum la fel de bine poți vorbi eufemistic, în vreme ce debordezi de perversiune prost ascunsă.
Dar să le iau pe rând:
Eufemismele sunt termenii ăia mai puțin duri, jignitori, tranșanți, spuneți cum doriți, pe care de regulă îi folosim pentru a nuanța o frază. Spre exemplu, îi spui unui om că e naiv, când tu de fapt vezi că duhnește de prostie. Nu-i zici că-i prost, dar ideea enunțului se subînțelege (din context, ton, atitudinea vorbitorului etc.).
Nu spun că nu sunt utile, eu însămi uzez de ele deseori. Fiindcă, la nivel stilistic, au un rol imposibil de neglijat.
Însă nu sunt totul. Iar eventuala poleială pe care o conferă enunțului nu deturnează complet mesajul, deși lumea pare să uite lucrurile astea.
Dimpotrivă, aș spune că avansurile exprimate prin eufemisme prost alese sunt chiar mai obscene și dezgustătoare decât invitațiile deschise, fără ocolișuri. Nu-mi vine în minte un exemplu adecvat acum. Și n-aș strica minunăție de idee uzând de unul mediocru.
Cu toată paleta asta largă de posibilități pe care ne-o pun la dispoziție eufemismele, sunt și persoane care preferă franchețea și, astfel, nu se sinchisesc de regulile politeții. Nu e neapărat un lucru rău, esențial este mesajul pe care au de ți-l comunicat.
În sensul ăsta, n-am să uit ce mi-a spus un prieten (nu acum, ci când aveam 17 ani; nu am acceptat din prima, mi-a trebuit o vreme pentru a realiza că are dreptate): nu e vulgar să spui că f*ți, trist este să înțelegi într-un mod vulgar ideea de iubire. Adică unilateral, luând în considerare un singur aspect (sufletesc, fizic, intelectual, habar n-am; în fond, tot ciuntit rămâne fenomenul).
Firește că atunci nu i-am dat dreptate, eram mult prea oripilată de limbajul ăsta. Însă, cu timpul, am realizat că fiecare termen al limbii își are rostul și locul său. Altfel spus, deși denumesc același organ, două cuvinte diferite au răsunet stilistic diametral distinct în mintea și afectivitatea cititorului. De ce? Fiindcă stăpânim vorbirea articulată, iar efectele de tipul ăsta fac parte din minunățiile limbajului în cadrul căruia ne înscriem. Ca bipezi, ființe evoluate tra la la…
Tot legat de aspectul stilistic aș mai avea de precizat un lucru: la fel ca în orice alt domeniu/lucru, excesele sunt de evitat. Deoarece strică atât la imaginea de ansamblu, cât și punctual, în fragmentul în sine. Nu sunt adepta pudibonderiei, însă nici argoul de dragul vanității proprii nu-l sprijin. Are sens termenul ăla fără perdea acolo unde l-ai așezat? Da? Perfect. Nu? Mai caută, altfel te autosabotezi, lăsând impresia că dorești să epatezi. Și se ajunge la un fel de revoltă de dragul revoltei, desfășurată în absența cauzei, ce nu aduce beneficii nimănui.
Acestea fiind explicate, reiau ideea de bază: esențial în comunicare este mesajul. Forma e îmbrăcămintea miezului, care uneori ni-l arată mai altfel, dar conținutul tot ăla rămâne. Un om te poate jigni cu mult mai multă ură și resentimente formulând cea mai elegantă frază pe care ai întâlnit-o, plină de malițiozități, și asta fără să-ți invoce mama, morții din familie, ori să te trimită în origini.
Acum că am lămurit asta, vă adresez o întrebare: ce înțelegeți voi prin cuminte? În special atunci când vine vorba de fete/femei. Întreb deoarece eu observ, de la o vreme, cum termenul ăsta a luat-o în bălării, din pricina unora.
Exemplu concret: Mvai, o fată atât de cuminte! N-a umblat cu băieți!
De unde până unde flirtul ori angajarea într-o relație amoroasă trec drept lipsă de cumințenie? Sau frizează… obrăznicia, mai știi?
Aștept răspunsurile pe blog, să poată fi citite de oricine și-a aruncat ochii peste textul ăsta. 