doisprezece

m-a întrebat o pasăre deunăzi

tu pentru ce trăieşti?

i-am spus:

şşş… n-o fac încă.

îmi adulmec viaţa, ştiu că se apropie,

am citit în semnele ierbii că e pe drum.

şi dacă ţi-ar zgâria-o aievea meserătatea

şi ar lua-o de lângă tine

şi ar zvârli-o pe fundul prăpastiei,

cine ţi-ar culege-o înapoi?

ei.

cei doisprezece.

doi dătători de viaţă

doi dătători de învăţătură

un prunc

o mamă de împrumut

şi şase milostivi

precum ai ologului din Capernaum.

ei.

ei.

ei au tăiat oarecând soarele în pietricele

pe care zi de zi le-au aruncat în groapă

să-mi ajungă pentru fiecare timp al urcuşului.

ei au împletit frânghii cu nervi şi carne,

de care m-am ţinut în urcarea-mi.

ei au făcut gaură-n cer să mă poată prinde de mâini

când eu voiam să tot cobor.

ei.

ei.

cum să nu pândesc grijulie viaţa,

când ştiu că bezna există şi m-am întors din ea.

cu ei.

pentru ei.

în fond, sunt un om bogat.

nici Iisus n-a avut doisprezece

care să creadă în

învierea

lui.

Prietena mamei

Text scris în 26 august:

Treceam azi prin faţa catedralei ortodoxe din Cluj. Lumina după-amiezii cădea blând, afară cald, oameni așezaţi pe băncile din jurul artezienei sau plimbându-se. Semăna izbitor cu o zi de acum doi ani, septembrie, când venisem în piaţă să mă întâlnesc cu D., o prietenă mai tânără a mamei, care-mi ceruse să ne vedem. În perioada aia eram pierdută după ce picasem admiterea la medicină, nu știam ce ar trebui să fac mai departe, nu-mi găseam locul nici în propriul corp decum în lume. D. voia să mă încurajeze, pentru că, din poveștile mamei și cele câteva dăţi în care mă văzusem fugitiv cu ea, i se părea că sunt copil bun. La asta se adăuga nevoia de a-i întoarce mamei o parte din ajutorul primit.

Pentru că D. avea cancer cu metastază la plămân, la vremea aceea trecuse deja printr-o serie de operaţii, făcea citostatice și se încăpăţâna să meargă și la serviciu. Iar ea venea să mă îmbărbăteze pe mine, o tută de 19, că viaţa nu-i pierdută și sigur voi intra la UMF în anul următor, de ce să mă necăjesc? Cu tot penibilul amar al contextului, mărturisesc că am mers să o văd din dorinţa de a nu o jigni. Realizam și singură că problema mea e infimă.

A venit purtând batic și nelipsitul zâmbet de pe figură. M-a privit cu ochii albaștri senini, a glumit, mi-a vorbit despre nepoata ei micuţă. Își dorea și ea să se căsătorească și să aibă copii, dar de patru ani (de când fusese diagnosticată) abandonase ideea. Mi-a spus că nici ea nu înţelege de ce, că merge la spovedanie și se revoltă, nici preotul nu are ce să-i spună și la urmă tot bolnavă și fără răspuns pleacă. Eu mă gândeam încă o dată cât de aiurea pot ieși lucrurile mari: ea își dorea să trăiască, să facă, să o ofere, eu făceam umbră pământului deampixul.

2

Am început facultatea, D. și-a continuat tratamentul, lunile au trecut. În iulie 2015, mama mă cheamă la spital că D. e rău și nu se știe dacă am s-o mai văd. Am mers. N-am fost în stare s-o recunosc, atât era de slabă. Se ridica din pat doar ca să meargă la toaletă – sprijinită de cineva -, nu putea nici apă să bea, iar epuizarea o împiedica să vorbească. Șoptea.

D. a murit în 11 noiembrie anul trecut. Avea 35 de ani. Mă usca sufletul să scriu despre ea atunci, dar după Colectiv și Franţa nu mai era nimeni receptiv la o suferinţă (a ei nu, a mea) diferită, de factură individuală. Ticălosul ăla de Stalin avea dreptate, cu adăugirea că în statistică se diluează și morţile colaterale.

Iubiţi-i pe oameni cât sunt lângă voi. Nu tatonaţi conduși de orgoliu că vai, dar nu-i pot spune că-l iubesc, va râde de mine. Strigaţi-le că-i iubiţi, în ciuda riscului de-a trece drept naivi-proști-idealiști. Dacă pleacă după aceea, vă râd în faţă ori uită, e răspunerea lor. Voi strigaţi-le cât îi mai aveţi lângă.

Zicale, expresii și motivaționale

De-a lungul vremii, în mare parte datorită Internetului, am avut ocazia să dau de o mulțime de fraze menite să-ți ridice moralul, să-ți descopere interpretarea autentică a vieții, fără de care n-ai putea înțelege ceea ce trăiești, ori pur și simplu… să fie acolo. Ca înțelepciune emisă de amorul afirmării.
Partea frumoasă, în unele cazuri, este că aceste citate s-au păstrat în mentalul colectiv, fapt ce duce la un neobosit refren în cutare situație. Secretul pentru a fi reușite (și repetate), dincolo de concizie, este să reprezinte un truism. Astea au cel mai mare succes.

În sensul acesta, voi reda mai jos câteva din vorbele care exemplifică românismul neaoș, cotidian, mai precis acele expresii/zicale care apar doar la noi, exponente tipice ale mentalității românești:

1. (preferata mea)
Facem să fie bine… ca să nu fie rău.

2. Niciodată n-o fost să nu fie.

3. Să ne trăiești cu numele!
(Încă n-am reușit s-o înțeleg. Mai meditez, poate pricep ce înseamnă a trăi cu numele.)

4. A face din rahat bici
(E o expresie/locuțiune, dar atât de plastică și elocventă pentru cum se raportează nația asta la realitate… încât nu m-am răbdat să nu o scriu aici.)

5. A da cu mucii-n fasole

5. Minte creață
(Când vrei să spui despre cineva că e… original.)

Ca motivaționale, le prefer de departe pe astea două:
Eu știu că sunt prost. Dar când mă uit la alții prind curaj. (Ion Creangă)

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine, poate nu va mai trebui făcut deloc.

Nu știu dacă ultima e românească, dar mie, ca pui de dac ce debordez de-atâta patriotism, mi-a mers la inimă.

Scurt tratat despre vulgaritate

În urmă cu mai bine de două luni, pe vremea când încă nu aveam blog, am scris articolul ăsta, în cadrul căruia îmi exprimam anumite nemulțumiri legate de niște termeni folosiți frecvent de cei din jur. Termeni cu trimitere la viața sexuală a persoanei discutate (nu de către mine, textul are în vedere idei, nu persoane istorice), fapt ce l-a plasat în topul scrierilor accesate. Dintre cele pe care le-am semnat eu, adică. La trafic virtual niciodată n-am fost fruntașă.

Bon. Acum mă văd nevoită să redeschid, într-o anumită măsură, subiectul. Nu am de gând să repet ce-am scris deja pe Catchy, ci să consemnez opinia pe care o am vizavi de vulgaritate. Fac asta pe blog, întrucât m-am plictisit de câte ori am fost nevoită să mă explic în fața oamenilor, văzându-le privirile șocate și expresia de tipul Vai, Diana, cum poți vorbi așa? Tocmai tu?!.

Ei bine, acum, când scriu aceste rânduri pentru eternitate (vorba lui Raj, un personaj din lumea blogurilor), dispun de spațiu arhisuficient pentru a dezvolta ceea ce le-am spus, de atâtea ori, și altora: pentru mine, vulgaritatea e o chestiune ce ține de conținut, nu de formă. Cu alte cuvinte, poți folosi cele mai infecte (vorba vine, gradul de infecție e și el discutabil) epitete pentru a te raporta la ceva, fără să fii, totuși, vulgar, cum la fel de bine poți vorbi eufemistic, în vreme ce debordezi de perversiune prost ascunsă.

Dar să le iau pe rând:
Eufemismele sunt termenii ăia mai puțin duri, jignitori, tranșanți, spuneți cum doriți, pe care de regulă îi folosim pentru a nuanța o frază. Spre exemplu, îi spui unui om că e naiv, când tu de fapt vezi că duhnește de prostie. Nu-i zici că-i prost, dar ideea enunțului se subînțelege (din context, ton, atitudinea vorbitorului etc.).

Nu spun că nu sunt utile, eu însămi uzez de ele deseori. Fiindcă, la nivel stilistic, au un rol imposibil de neglijat.
Însă nu sunt totul. Iar eventuala poleială pe care o conferă enunțului nu deturnează complet mesajul, deși lumea pare să uite lucrurile astea.

Dimpotrivă, aș spune că avansurile exprimate prin eufemisme prost alese sunt chiar mai obscene și dezgustătoare decât invitațiile deschise, fără ocolișuri. Nu-mi vine în minte un exemplu adecvat acum. Și n-aș strica minunăție de idee uzând de unul mediocru.

Cu toată paleta asta largă de posibilități pe care ne-o pun la dispoziție eufemismele, sunt și persoane care preferă franchețea și, astfel, nu se sinchisesc de regulile politeții. Nu e neapărat un lucru rău, esențial este mesajul pe care au de ți-l comunicat.
În sensul ăsta, n-am să uit ce mi-a spus un prieten (nu acum, ci când aveam 17 ani; nu am acceptat din prima, mi-a trebuit o vreme pentru a realiza că are dreptate): nu e vulgar să spui că f*ți, trist este să înțelegi într-un mod vulgar ideea de iubire. Adică unilateral, luând în considerare un singur aspect (sufletesc, fizic, intelectual, habar n-am; în fond, tot ciuntit rămâne fenomenul).

Firește că atunci nu i-am dat dreptate, eram mult prea oripilată de limbajul ăsta. Însă, cu timpul, am realizat că fiecare termen al limbii își are rostul și locul său. Altfel spus, deși denumesc același organ, două cuvinte diferite au răsunet stilistic diametral distinct în mintea și afectivitatea cititorului. De ce? Fiindcă stăpânim vorbirea articulată, iar efectele de tipul ăsta fac parte din minunățiile limbajului în cadrul căruia ne înscriem. Ca bipezi, ființe evoluate tra la la…

Tot legat de aspectul stilistic aș mai avea de precizat un lucru: la fel ca în orice alt domeniu/lucru, excesele sunt de evitat. Deoarece strică atât la imaginea de ansamblu, cât și punctual, în fragmentul în sine. Nu sunt adepta pudibonderiei, însă nici argoul de dragul vanității proprii nu-l sprijin. Are sens termenul ăla fără perdea acolo unde l-ai așezat? Da? Perfect. Nu? Mai caută, altfel te autosabotezi, lăsând impresia că dorești să epatezi. Și se ajunge la un fel de revoltă de dragul revoltei, desfășurată în absența cauzei, ce nu aduce beneficii nimănui.

Acestea fiind explicate, reiau ideea de bază: esențial în comunicare este mesajul. Forma e îmbrăcămintea miezului, care uneori ni-l arată mai altfel, dar conținutul tot ăla rămâne. Un om te poate jigni cu mult mai multă ură și resentimente formulând cea mai elegantă frază pe care ai întâlnit-o, plină de malițiozități, și asta fără să-ți invoce mama, morții din familie, ori să te trimită în origini.


Acum că am lămurit asta, vă adresez o întrebare: ce înțelegeți voi prin cuminte? În special atunci când vine vorba de fete/femei. Întreb deoarece eu observ, de la o vreme, cum termenul ăsta a luat-o în bălării, din pricina unora.
Exemplu concret: Mvai, o fată atât de cuminte! N-a umblat cu băieți!
De unde până unde flirtul ori angajarea într-o relație amoroasă trec drept lipsă de cumințenie? Sau frizează… obrăznicia, mai știi?

Aștept răspunsurile pe blog, să poată fi citite de oricine și-a aruncat ochii peste textul ăsta. boo

Fragmente de crez

Cele două mărturisiri de mai jos sunt vechi postări de pe facebook (din perioada în care nu aveam blog), pe care am simțit nevoia să le consemnez și aici, spre aducere aminte (a mea, în primul rând; în altă ordine de idei, sunt mult mai ușor de găsit aici):

Am eu o teorie conform căreia fiecare copil dispune de o inteligență emoțională peste medie. Iar dacă, la maturitate, ajunge să nu mai dea dovadă de aceeași empatie și acuitate socială e pentru că s-a ticăloșit/ înăsprit/ devenit egoist ori mai știu eu ce, între timp.
Bon.

După scurta introducere, să vă spui ce-aveam de zis: cea mai frumoasă declarație de iubire din toată lumea asta, verbală (mă exprim astfel întrucât am certitudinea că Dumnezeu mă iubește mai mult decât oricine pe lume, chiar dacă nu dialoghez cu El precum cu mama, de exemplu), mi-a făcut-o Victor (fratele meu cu 10 ani mai tânăr). E și firesc.
Nu, nu a fost atunci când mi-a cerut, pe la vreo 6 ani, să-i fiu soție. (Eu am râs, i-am răspuns că nu ne putem căsători. La care mi-a dat o replică dezarmantă, din care eu am realizat că are o gândire mult mai sănătoasă decât mulți dintre oamenii care au de două ori de trei ori vârsta lui: Te iubesc și mă iubești, de ce nu ne putem căsători?)
N-a fost nici atunci când, greșind față de el (și s-a întâmplat de destule ori, Cerul mi-e martor), mi-a spus senin, extrem de curând după ce se întâmplase: te iert! Orice s-ar întâmpla.

A fost atunci când, jucându-ne în vreme ce spuneam cât de bine semănăm, că de fapt am fi gemeni (ideea lui), doar că am venit pe lume la 10 ani distanță pentru că suntem ardeleni get-beget (completarea mea), m-a îmbrățișat și mi-a spus cu toată dragostea unui suflet curat: sunt o părticică din tine.

Copilul ăsta, ființă încă în formare, a intuit precis o mare calitatea a dragostei, de care rareori suntem conștienți: dragostea merge până la identificarea cu celălalt, iar cei ce se iubesc devin una (unirea în duh, așa apare în dogmatica ortodoxă), sunt unul în prelungirea neîntreruptă a celuilalt, conștienți mereu de nevoile, dorințele, bucuriile și scăpările omului de lângă.

Acum înțelegeți de ce spun că cine n-are copii să-i cumpere?
victor


În ceea ce privește raportarea mea la lume, sunt o umanistă. Că, mno, fiind om, asta mi-e vocația. Iar creștinismul, sub o formă instituționalizată au ba, e prin excelență un umanism.

Când eram în gimnaziu (clasa a VI-a/a VII-a), credeam în fantome. Complet, definitiv, nici nu concepeam că s-ar putea să nu existe. Îmi părea ceva perfect natural. (La convingerea mea se adăugase și serialul-documentar de pe Discovery, Fenomene stranii. Băi, dacă e pe Discovery, n-are cum să fie ficțiune. E canal serios, așa-mi spuneam).

Apoi, am întâlnit oameni care cred și cer ajutorul îngerilor, cu toate că poate nu sunt teiști deloc. Ei așa se declară.
Sau în sfinți, deși nu sunt credincioși practicanți. Și le cer ajutorul: ba că mâine am examen, ba pentru o problemă de sănătate sau mai știu eu ce.

Și, bineînțeles, mai sunt și cei care cred în Dumnezeu (nu că ar fi excluși și din celelalte categorii, nici vorbă). Care spun că e Ceva/ Cineva mai sus de om, că ne iubește, că toată povestea arhicunoscută.

Eu cred în ceea ce crede Dumnezeu: cred în oameni, în om, în viața care-i pulsează de nebună prin tot ceea ce este, entitate pe care uneori o lasă liberă, alteori și-o refuză singur, anulându-se ca ființă.
Eu cred că binele e-n om, deși, mai din timiditate, mai din precauție ori de amorul convențiilor, și-l disimulează prin altceva.
Iar binele ăsta nu va cădea niciodată, vorba lui Pavel.

Septembrie târziu

În 2014, am terminat liceul. Nu neapărat pentru că aș fi vrut să-l închei atunci – dacă ar fi fost după mine, plecam cu vreo doi ani mai repede – , ci fiindcă așa s-a nimerit.

Anul acesta, așadar, clopoțelul n-a sunat și pentru subsemnata la 15 (respectiv 14) septembrie. Ați putea spune că ar trebui să fiu deja obișnuită, doar nu e primul an de facultate, însă nu sunt. Cu 12 luni în urmă, aveam cu totul alte dileme ca să mai observ data din calendar; m-am trezit, mai mult forțată, în octombrie, când aveam deja cursuri. (De fapt, mi-am revenit abia prin decembrie-ianuarie, dar asta e deja o altă poveste, mult mai complexă.)

Revenind la momentul vorbirii, cu alte cuvinte în prezent, mijlocul lui septembrie m-a surprins la fel de relaxată precum eram în luna august. La drept vorbind, nici vremea nu se schimbase foarte mult de la o lună la alta.
Întorcând privirile primprejur, am văzut copii întorcându-se de la școală senini, bucuroși că au încheiat ziua de cursuri, comparativ cu mutrele afișate în prima zi a anului școlar, când realizau că săptămânile de libertate sunt de domeniul istoriei, iar acum trebuie să se înscrie într-un program fix, dictat preponderent de obligațiile educației instituționalizate.

Nu-i invidiez. Deloc. Dac-aș spune c-am iubit școala, aș minți. Am învățat să mă obișnuiesc, un soi de blazare în care individul cade firesc sub efectul binefăcătoarei rutine.
Mi-a plăcut, în schimb, să știu; inițial din pură curiozitate, apoi din dorința de a epata (vezi aici). În cele din urmă, s-a transformat într-o pasiune durabilă, de care mă bucur și astăzi.
În altă ordine de idei, nici să spun că am detestat complet școala n-ar fi cinstit; au fost ani în care mă bucura gândul de a merge la ore, iubeam ceea ce făceam, oamenii de care eram înconjurată și tot ceea ce implica activitatea mea de elev. Inclusiv spațiul în care se desfășura – o fostă mănăstire franciscană.
Trei ani a durat asta, din clasa a VI-a până am intrat la liceu și am schimbat total mediul și profilul.

Decalajul ăsta de două săptămâni între învățământul preuniversitar și cel facultativ mi-a oferit timpul (și prilejul) unei meditații. Nu știu dacă acest declic interior, al aducerii aminte, a fost rodul providenței (mira-m-aș), dat fiind faptul că s-a strecurat în sfera conștientă a minții într-un context banal.
În cursul după-amiezii, plimbându-mă agale prin urbe, am surprins niște taximetriști care priveau cu jind două liceene ce se întorceau acasă (aveau ghiozdane, de aici am presupus că sunt eleve; facultățile nu începuseră, repet). Amănuntul respectiv, pe cât de obișnuit vieții într-un oraș, m-a făcut să realizez că am sărit niște etape cvasiesențiale dezvoltării armonioase a unui copil/adolescent.

Însă din moment ce mi-am disciplinat mintea să fie mai receptivă la nuanțele pozitive ale unui fapt decât la cele nefaste, am întâmpinat gândul cu un surâs și mi-am spus că ar fi cazul să trec în revistă lucrurile pe care le-am acumulat, totuși, în anii de școală/liceu. Ceva musai s-a lipit de mine, nu?

1. Școala e mai utilă decât Google-ul în măsura în care își îndeplinește funcția de îndreptar, atât pe partea de informație livrată (altfel spus, cunoștințele pe care se presupune că le dobândești în cadrul ei), cât mai ales pe latura umană a formării tale. După mine, empatia e primul lucru pe care un învățăcel ar trebui să-l deprindă într-un mediu axat pe educație. Fiindcă ea e abecedarul inteligenței lui emoționale de mai târziu. Fiecare copil dispune de ea în mod natural (dozajul e cel care diferă), însă cultivarea și rafinarea ei sunt (și) responsabilitatea adulților care-l înconjoară.

2. Școala e un loc minunat pentru a înțelege că între oameni există comunicare eficientă și comunicare formală, de fațadă.
De exemplu, când un profesor nu înțelege unde anume bate comentariul tău vizavi de o idee pe care a expus-o anterior, venindu-ți în răspuns cu același conținut, doar că diferit formulat, e limpede că nu trebuie să insiști. E unul dintre acele momente ale vieții în care e de preferat să te ghidezi după deviza fiecare cu dreptatea lui.

3. Ai mare grijă în seama cui lași lărgirea orizonturilor tale, nu toți profesorii îți pot fi mentori. Faptul că unii se dovedesc tobă de carte nu îi face automat inteligenți, deschiși, capabili de asociații între diferite aspecte ale domeniul pe care-l stăpânesc.
Pentru un maestru, informația în sine e insuficientă, îi trebuiesc și alte însușiri pentru a putea îndruma.

4. Nu te rupe în figuri pe toate planurile, nu merită. Canalizează-ți energiile spre ceea ce realmente te atrage. Dacă sunt mai multe discipline, e ideal. Dacă ai doar două-trei, excelează acolo, iar de restul interesează-te în linii mari, cât să te ții departe de ignoranță.
Măcelărirea eului de dragul integrării într-un șablon nu e o soluție (sănătoasă). Și da, elevul performant la toate e un șablon.

Ar mai fi și altele, dar prefer să mă opresc aici cu indicațiile izvorâte din preaplinul înțelepciunii proprii.

În zilele libere care mi-au mai rămas, am mers la țară, lăsând gânditul în seama celor care-și fac din intelect un atribut prețios. Io am avut de cules mere, nuci, prune și de scos cartofi. Adicătelea, lucruri serioase.

Fotografie făcută în vara lui 2012. Umbra îi aparține pozarului (vărul meu).
Fotografie făcută în vara lui 2012.
Umbra îi aparține pozarului (vărul meu).

Urma citatului

De când cu internetul, s-au înmulțit (parcă) filosofii, diletanții filosofi și snobii. Creștere exponențială, ai spune, dacă n-ai ști că ei existau deja și înaintea invenției lui Țucărberg, doar că se manifestau cu mai puțină fervoare (adicătelea, într-o pauză de cafea).

Fie că spui Osho, Paulo Coelho, Teo Trandafir ori chiar inegalabilul Tony Poptămaș, fie că vorbim de Paler, Marin Sorescu sau Drumeș, citatele devin un talmeș-balmeș pe internet, a prosperat furtul intelectual precum ciuma în evul mediu. Cu alte cuvinte, nu se mai știe sigur cine a spus ce anume, fiindcă din sistemele de gândire ale unor personalități își fac alții notorietate nespecificând autorul maximei.

Mai nou, a apărut în peisaj Arsenie Boca. La nivel național, e o isterie în care, cred eu, își fac de lucru mulți șarlatani cu așa-zise minuni făcute ori închipuite. Înainte să mă trimită cineva în capăturile cele mai îndepărtate ale Iadului, precizez că sunt ortodoxă practicantă și îl respect enorm pe părintele pentru ceea ce a făcut. Tocmai de aia mă doare înzecit când văd că orice maglavais (amestec) ideologic i se pune în cârcă în mediul virtual, pentru simplul fapt că un neisprăvit l-a citat ca sursă.

Oameni buni, Arsenie Boca a făcut și altceva decât să dea din gură și să vă vindece de boli/vrăji/mai-știu-eu-ce; omul ăsta a fost un teolog avizat, a scris și tradus cărți (cele mai cunoscute: Cărarea Împărăției; Omul, zidire de mare preț; Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, iar dintre traduceri: Filocalia; nu mai știu care volume și nu stau acum să caut). Pe lângă asta, a fost interesat de medicină, pictură, și s-a instruit și pe partea asta. Nu era vreun filfizon infatuat, dornic să pozeze în gânditor ilustru. Știa bine care e chemarea lui: preoția sfințită prin călugărie; și drumul ăsta îl urma.

Acestea fiind spuse, vă rog să aruncați mai întâi ochii-n sursă, abia apoi să scoateți citate (preferabil ar fi să nu rupeți din context, dar, mno, nu le putem avea pe toate pe internet).
Fiecare carte citită e o nouă viață.

dont-believe-everything-you-see-on-the-internet

Oamenii (ca) revelație

Anul acesta, la începutul Postului Sfintei Marii, am participat de două ori la slujba de seară. Nu la vecernie, ci la citirea paraclisului. M-a cuprins o pace din alte timpuri. Aproape o uitasem, atât îmi părea de îndepărtată.
Mirosul de tămâie era diferit de izul binecunoscut al dimineților de duminică, m-am simțit transpusă în Elada. Nu știu de ce, aburul respectiv mi-a reamintit de bisericile ortodoxe grecești.

Dar să revenim în locul în care mă aflam de fapt: un lăcaș creștin sătesc, nici mic, nici mare, în care slujea un singur preot indiferent de momentul în care te-ai fi nimerit la slujbă.
Mă bucuram că pot fi acolo, că ne adunasem mai mulți pentru Maica Domnului, căreia îi închinam paraclisul.

După rugăciune, a avut loc o cateheză scurtă, în fiecare seară discutându-se un subiect nou. Vorba vine că se discuta… preotul/diaconul citea explicarea îndemnului bisericesc, iar enoriașii ascultau.

Când am participat prima dată, s-a vorbit despre post: fondatori, mod real de a posti, scopul pentru care ne abținem de la mâncare și/sau altele. În seara următoare, subiectul a fost cinstirea preoților și a celorlalți oameni ai Bisericii.

După cum era de așteptat, s-a ajuns și la importanța duhovnicului în viața noastră. A credincioșilor, cumarveni.
În mod firesc, m-am gândit la duhovnicul meu: îl cunosc de când aveam 13-14 ani, iar în ultimii trei mi-a fost învățător și confident. Când l-am rugat să-mi devină părinte spiritual, nu știam prea multe despre el; ceea ce cunoșteam precis era împăcarea sufletească pe care vedeam că mă ajută s-o dobândesc. Ulterior am aflat câte face duhovnicul meu când nu slujește în biserică (mă refer la slujbe), că îi ajută pe oameni prin campanii și proiecte de care se interesează îndeaproape,
că e preocupat de ceea ce înțeleg copiii din creștinism, organizând pentru aceștia spectacole tematice.

Și mi-am zis: Doamne, cum le potrivești Tu pe toate! M-ai făcut să dau peste un asemenea om întâmplător, când mi-a devenit duhovnic habar n-aveam de tot ceea ce întreprinde. M-ai lăsat să-l aleg cu sufletul, nu cu ifosele minții vanitoase.

În acești ani, cel mai important lucru pe care s-a străduit să mi-l insufle a fost să nu-i judec pe ceilalți. Indiferent de starea omului, eu să nu-l condamn, căci nu mi-e dat a ști cum e sufletul lui și nici drepturi asupra sa nu am.
Mi-a mai spus că fiecare om din viața noastră e darul lui Dumnezeu, afirmație de care m-am împiedicat de multe ori, fiindcă pe unii numai daruri nu-i vedeam. Cum adică? Omul te terfelește pe nedrept, iar tu să-l vezi ca pe o binecuvântare?!

Un prieten îmi spunea că fiecare dintre noi suntem o promisiune a pământului către cer. Sau a cerului pentru el însuși, i-am spus eu.

Amândoi aveau dreptate, duhovnicul și prietenul. Întrucât, cine nu poate vedea și iubi (dragostea e o consecință firească, o prelungire faptică) binele din om, nici pe Dumnezeu n-are să-L cunoască. Pentru că binele intrinsec al omului, inalterabil în fața nici unei ticăloșii, e Dumnezeu Însuși.
Iar asta o vedem privindu-l pe oricare dintre noi; căci altă cale spre cer în afara drumului parcurs de mână cu aproapele nu este.

Doamne, ajută-mă să nu uit că ești. Să nu uit că sunt.
De aceea ți-am umplut viața de oameni.

Andreea, Nadia, Beatrice și eu Italia, aprilie 2013
Andreea, Nadia, Beatrice și eu
Italia, aprilie 2013


Mic dejun, prânz și cină cu proști

Am o mare problemă cu autorii citatelor pe care de regulă le rețin: nu mi-i pot aminti. În cazul în care i-am știut, totuși, la un moment dat, situația e una strict temporară.

La fel mi s-a întâmplat și cu ideea următoare: Cine nu e frumos până la 20 de ani, deștept până la 30 și bogat până la 40 mai mult ca sigur că nu va fi niciodată.
Ieri seară, înainte de a adormi, mi-am adus aminte de asta și eram foarte încântată la gândul că hei, mai am 10 ani să dovedesc ce pot! M-a pufnit instant râsul; totuși, poate ar fi mai cuminte să-mi canalizez energiile spre săptămânile astea până la 20, poate-poate îmi reușește ceva.

Doleanța asta legată de estetic mi l-a readus în fața ochilor minții pe Andersen și am realizat că mie îmi plăcea mai mult rățușca oropsită decât splendoarea de lebădă ce-a devenit. N-aș putea spune limpede de ce simt asta; poate pentru că prima mi-a părut autentică, vie, tangibilă tocmai prin stările ei, atât de apropiate și firești mie. După, nu era decât frumoasa balului; ce să te mai miște la un asemenea personaj?

Bogat până la 40? Nu știu, oi fi eu ruptă de realitate, dar îmi pare că nici la 50 nu e târziu pentru așa ceva. Banii sunt fluizi, te mângâie când și pentru cât timp doresc, apoi se dedau unduirilor altuia. Sau, cine știe? Poate mișcările ce-i guvernează sunt tot ale tale, doar că au efect antagonic, de autosabotaj.
Deși sunt materie, banii au capriciile lor; după mine, puterea – în sensul de influență – este mai utilă pe termen lung. Însă asta e deja o altă poveste.

Deștept. Mno, oare îți ajunge o viață ca să devii? Ori ca să pretinzi că ești? Mai concret: ai vreodată certitudinea unde anume te afli cu inteligența, în rândul aparențelor sau al realității?

Când eram mică, n-aveam dubii în privința deșteptăciunii mele; știam că mă duce capul. Felul în care mă percepeam n-are a face cu eventualele laude, era pur și simplu reacția mea naturală la mediu: vedeam că nu am probleme și simțeam că mi se mișcă rotițele bine.
Până la finalul gimnaziului, așa mă consideram. La începutul liceului, însă, nu mai eram atât de sigură; începusem să citesc, lectura deja devenise o treabă zilnică (îmi permiteam luxul după ce renunțasem la pian și nu mai eram blocată câteva ore, zilnic, la studiu), prestația la ore nu scăzuse, dimpotrivă, și cu toate astea, eu ajungeam să-mi prefac îndoielile în certitudini: nu sunt deșteaptă, m-am convins.

Credința respectivă mi-a rămas până astăzi, dar mă raportez diferit la ea: dacă în prima jumătate a liceului, nu știam cum să mă port doar-doar nu-și vor da seama cei din jur că nu sunt inteligentă, mă zbăteam să nu par proastă ori ignorantă, de pe la 17 ani, când m-a pălit revelația împăcării cu sinele (faza inițială; restul a venit doi ani mai târziu), nu mi-a mai păsat. Eram relaxată și conștientă că nu sunt sclipitoare. Poate pare că m-am lăsat pradă resemnării, doar că eu nu simțeam nici urmă de frustrare (îmi imaginez că resemnarea păstrează reminiscențele eșecului); eu nu mă supun unui lucru care nu-mi convine, nevăr evăr. Schimbarea opticii nu e vreun soi de oftare în fața neplăcutului, ci o metamorfozare a percepțiilor: nu mă deranja câtuși de puțin descoperirea că nu fac parte din tagma oamenilor inteligenți. Devenise, brusc, un aspect care nu mă mai interesa.

Virajul ăsta l-am descifrat mai târziu, însă. Cam pe vremea când mi-am amintit de zicala mai sus citată. Și atunci am realizat că ceea ce se petrecuse, și care încă se desfășoară, nu e decât una din legile cărora omul se supune: scara valorilor personale, barometrul ăla care-ți indică pentru ce merită să dai din coate și ce e neimportant în existența ta.
Citatul nu face alt lucru decât să ilustreze limpede realitatea: frumsețe, inteligență, potență materială, toate sunt coordonate atemporale ale vieții omenești. Dacă nu o dobândești pe una, ai șanse la cealaltă; dacă nu acum, până la vârsta x, fiindcă totul în lumea asta are o lege a compensației intrinsecă și e, în egală măsură, lipsit de un caracter irevocabil. Orice se poate schimba. Exceptând moartea.

Îmi doream să fiu inteligentă, fiindcă nu mă vedeam frumoasă. Când am realizat că nici deșteaptă nu mă văd, m-am străduit să par, cel puțin. În final, am renunțat și la asta, dar nu pentru un obiectiv material, ci pentru fericire, așa cum mi-o închipui eu: beatitudinea continuă care se redefinește în fiecare clipă, spațiul în care sufletul e destins. Liber. Acasă. În care nu ai nevoie de evenimente pentru a fi recunoscător că trăiești și te miști.
În accepțiunea mea, fericirea nu e un ideal, ci consecința unor percepții. E mult de dezvoltat aici, iar eu nu am competențe de psiholog; am ales tocmai un exemplu concret din dorința de a mă face înțeleasă, evitând teoretizările exclusive.

Fericirea, ca să fie una autentică, e un act necondiționat; asemenea iubirii, dacă vreți. Bucuria asta neîntreruptă despre care tot scriu e ceva firesc pentru om, propriu naturii sale.

Și, ce să vezi? Nu are nici limită de vârstă.

Joacă, Zorba

Îl priveam puțin pierdută, neștiind ce se cade să faci, ca prieten, în astfel de situații. Doamne, ce gând tâmpit! De parcă ar exista purtări șablon printre oamenii vii, sângerânzi.

Părul negru, scurt, acoperind capul ușor aplecat în față, era ținta unor fâșii luminoase prin care se perindau firicele de praf. Judecând după figură, nu ai fi putut spune că e trist, rănit, zgâlțâit de gânduri. Ușor derutat. Da, așa se înfățișa. Derutat.

Tăcerea ajunsese să mă incomodeze, iar gura mi s-a deschis înainte de a-i da comanda:
– Ai aflat de mult?
– Că se mărită cu Alex? De câteva ore.

Aha. Dacă nu treceam pe aici ca din întâmplare, ar mai fi zăcut nemișcat alte câteva ceasuri.
În aceeași manieră tâmpită, am continuat:
– Și ce-ai de gând să faci? (De parcă ar mai fi putut contribui cu ceva acum. Dar prostia ia locul delicateții, nu anticipezi ecoul mental a ceea ce spui.)
– Nimic. Absolut nimic.

Prietenul ăsta al meu, proaspăt scăldat într-o decepție, n-are un nume. De dragul narațiunii, îi vom spune Orlando. Cuvânt deschis și mișcător, cum sunt valurile luminii de pe creștetul băiatului.
Orlando, deci, o iubea pe Adela din gimnaziu, când o văzuse jucând fotbal mai bine decât prietenii lui. Nu știu exact ce l-a lovit, dar în clipa aceea s-a născut în el o afecțiune fără margini, ce cu timpul s-a prefăcut în dragoste. Și uite-l acum, la aproape 22 de ani, la fel de pătruns de ființa Adelei.
Aceeași Adelă care s-a hotărât să se mărite.

Haide, Diana, pune-te în locul lui, mi-am spus. Puțină empatie, fată, doar nu ești de piatră. (Mă rog, asta e discutabil.)
Mi-au zburat gândurile la al meu (stropși-l-ar de posesiv, parcă îmi aparținuse vreodată); nu se însurase, e drept, însă a preferat să se retragă. Tăcut, discret, la fel cum apăruse.
Intuiam că plecarea asta era urmată (dacă nu chiar declanșată) de o altă prezență feminină, iar ideea asta nu-mi dădea răgaz să-mi țin pleoapele strânse noaptea. Mă agitam, abandonam patul și mă dedam cititului. Sau curățeniei, dacă eram extrem de tulburată și nu-mi puteam concentra atenția pe dramele altora.

Asta până într-o zi, când m-a cuprins o liniște neașteptată, un soi de împăcare cu situația (neconfirmată, de altfel), dar nu resemnare. N-avea izul îngenuncherii în fața unei credințe străine, de dragul păstrării capului, ci mai degrabă al redescoperirii propriei convingeri. Iar convingerea asta, profund înrădăcinată în sinele fiecăruia dintre noi, mi se înfățișa tocmai când aveam mai mare nevoie de ea.

– Ți-ai dori să o uiți?
– Sincer? Mi-am pus și eu întrebarea asta; presupun că mi-ar fi mult mai ușor dacă aș putea-o alunga. Definitiv.
– Pe Adela sau întrebarea?
– Pe amândouă.

Am surâs blând. Era onest cu el însuși, asta nu poate dăuna.

– Chiar dacă asta ar însemna să ștergi mare parte din adolescență? Totuși, în liceu ați fost împreună. Nedespărțiți, îmi venea să adaug.
La asta nu mi-a răspuns, era evident că îi devenea incomodă preocuparea mea. Nici eu n-am insistat.

Într-o altă zi, i-aș fi putut spune ce mă liniștise pe mine cu luni în urmă: uitarea e un dar, nu o întâmplare. La fel cum nici cunoașterea nu se supune legilor hazardului (he, he, frumoasă alăturare), aruncarea amintirilor e și ea capricioasă.
Nu după toanele omenești, desigur.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce este mai de preț ca importanță directivă în viețile noastre e dobândit, nu obținut, făgăduit și primit în dar, nicidecum cucerit prin voință. Dragostea, talentul, pasiunea pentru care ne sacrificăm ore bune din timp, însăși viața nu sunt altceva decât lucruri de care ne bucurăm fără a le fi ales conștient. Au apărut la comanda providenței, dacă vreți.

La fel stau lucrurile și cu uitarea. Nu se șterge nimic prin băutură și cântec, așa cum spune aici. Lucrurile se adună și se preling după doleanțe proprii lor, în pas neregulat, nesupus legilor probabilității. Au voință proprie, cum ar veni.

– Dacă aș fi în locul tău, aș preface-o în cântec.
– ?
– Pe Adela. Aș da-o nemuririi, să mă scap de ea. Nu ar suna bine?