Prostie la persoana întâi

Apropiaţilor le-am spus asta în particular, acum o declar şi public, probabil o voi repeta tâmp – sunt săracă în idei şi persistentă în ele, se ştie – până la finalul vieţii: Dumnezeu iubeşte toţi oamenii, dar îşi manifestă grija cu precădere faţă de sfinţi şi de proşti.

Ieri seară am fost programată la ecografie, ştiam că trebuie să fiu acolo la 19 şi 20 trecute fix. Am pornit precaută cu 40 de minute înainte de momentul înfăţişării şi am pierdut – voi părea o mitomană crasă – nu mai puţin de trei troleibuze. Primul a trecut pe lângă mine când eram în drum spre staţie, pe al doilea am apucat doar să-l văd oprind (când eram deja ajunsă), nici vorbă să urc întrucât nu-mi luasem bilet, iar pe cel din urmă… ei bine, îmi lipsea o monedă de 10 pentru a putea obţine o călătorie şi l-am rugat pe un băiat ce-şi plimba câinele pe acolo să-mi dea una în schimbul a doua de 5 bani (aparatul nu funcţionează cu respectivele). Cert este că introduceam de nebună banii la loc – mi-i returnase între timp, până făcusem eu rost de ce-mi lipsea –, că a mai trecut un troleibuz. Privesc ceasul, se făcuse fix. Bon, asta e. Cinci minute întârziere n-or fi aşa mare bai.

Ajung pe strada cu pricina şi încurc spitalele, mă duc la cel de peste drum. Pierd şi acolo vreme plimbându-mă pe secţii unde nu aveam ce căuta, când, epuizată de demers şi aproape de a renunţa la toată programarea, îl întreb pe portar.

Domnişoară, aici e Clinicilor 2-4. Pe bilet scrie 1-3.

Aha, mulţumesc.

Merg vis-à-vis, mă uit descumpănită la curtea mare, plină de clădiri. Unde să caut? Medicul care-mi dăduse biletul de trimitere mi-a lăsat şi numărul lui de telefon, să-l sun dacă nu mă descurc. Dar cum să-l deranjez eu pe om în timpul lui liber pentru că sunt eu tembelă şi nu pot găsi o adresă? Mai ales că întârziasem deja considerabil…

O întreb pe prima asistentă pe care o zăresc în curte, o fată de vârsta mea. Nu ştie. În nici două secunde, mai apare una, care se oferă să mă ajute. Mă poartă la etaj, nu ştie nimeni cine e doamna doctor trecută pe bilet, într-un final mă fugăresc la radiologie. Spun fugăresc pentru că cea de a doua asistentă, scuzându-se de două ori, efectiv grăbise pasul. Ora? 19:44. Mişto, hai c-am nimerit-o.

Ieşim din lift, ajungem unde trebuie, asistenta de acolo se uită la bilet.

Doamna doctor tocmai a plecat. 

Iar mie îmi picase faţa. N-am avut răgaz să dezvolt un gând, că femeia blondă cu care dădusem nas în nas când să ieşim din lift se apropie de noi: Mă scuzaţi, când aveaţi programarea? Ştiţi cât e acum?

Îmi venea să bag capul în ciment şi să nu-l mai scot. M-am scuzat. A zâmbit amabil şi, cred eu, sincer, a cerut cheia cabinetului şi mi-a cerut să o urmez. Mi-a făcut ecografia, deşi era pe picior de plecare, da? Putea oricând să pretindă că nu a auzit că pe ea o căutam (asistenta de pe secţie nu o strigase). Şi-a făcut treaba exemplar, nu m-a lăsat să îmi cer scuze şi a doua oară – nu sunt deloc o privelişte agreabilă când fac asta, am mutra de copil certat care nu ştie cum s-o dreagă – şi nici bani pentru ecografie nu a cerut. M-am mirat, pentru că biletul de trimitere cu care venisem era unul simplu, iar programarea a fost făcută cu câteva ore înainte, în cursul dimineţii.
Ca să fie seara completă, m-am rătăcit şi de două ori până să ajung în stradă. Dar nu asta e important, ci felul în care şi lucrurile cele mai banale se aşează atunci când există bunăvoinţă. Eu nu merit tot ajutorul pe care-l primesc, însă el tot vine, pentru că Dumnezeu e milostiv cu ăştia mai fraieri. Şi tot El e cel care lucrează prin oameni.

Asistenta voluntară se numea Wagner, atât am apucat să prind de pe ecusonul ei, iar doamna medic, Manuela Lenghel.

Laudă sportului

Prinşi până peste poate în iureşul vieţii moderne cu tot ce înseamnă ea, uităm frecvent că suntem fiinţe de mişcare, mamifere cu o puternică încărcătură motrice. Mai de mult, până să apară industrializarea – şi chiar şi după, în zonele rurale –, nu era nevoie să practici vreun sport pentru a fi sănătos: însăşi lupta pentru existenţă însemna muncă fizică, de multe ori anevoioasă şi extenuantă. În acest sens, nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la faptul că sportul de plăcere, aşa cum îl cunoaştem empiric cei mai mulţi dintre oameni, e un mare lux, o necesitate inclusă în cotidian pentru că acum, prin natura ocupaţiilor preponderent intelectuale, nu ne mai mişcăm.

 

Eu sunt o putoare, recunosc. Pe lângă trăsătura asta dominantă, de a fi comodă, detest să transpir. Îmi repugnă fizic să mă ştiu lac de sudoare, iar când totuşi se întâmplă, alerg de nebună să fac un duş. (Enervant este când, din varii motive., nu poţi face asta.) Totuşi, sunt două sporturi, poate chiar trei, pe care le practic cu plăcere: mersul pe jos (nu e tocmai sport, ştiu), plimbările cu bicicleta – în special la ţară, pe fondul unui peisaj idilic – şi înotul (fixaţia pentru transpiraţie, vă amintiţi?). Acum aproximativ un an am început să merg regulat la bazin, în care timp am observat următoarele beneficii:

 

Somnul odihnitor

Spuneam mai sus că avem o energie fizică deloc de neglijat, chiar dacă uităm frecvent aspectul ăsta. Ei bine, energia asta, în cazul în care e neconsumată, nu te lasă să dormi. Oboseşti psihic, emoţional, intelectual, ce vreţi voi, dar nu poţi adormi. Corpul e fresh şi nu-ţi dă voie. Nimic nu se compară cu oboseala bineplăcută ce pune stăpânire pe muşchi după sport; e relaxantă, îţi reglează tonusul, te ajută să te odihneşti pe timpul nopţii.

 

Optimismul

Sportul îţi conferă o stare de bine, de aceea îl recomand mai ales celor care au probleme cărora nu le găsesc rezolvarea. Nu recurgeţi la droguri ori la zahăr în exces, luaţi-vă adidaşii şi alergaţi. Sau practicaţi alt sport, vi se vor deschide perspective noi. Hormonii fericirii, vă zic.

Soluţiile din neant

Nu sunt tocmai de nicăieri, deşi pentru un neiniţiat aşa par. Când eram în clasa a XII-a şi mă pregăteam pentru medicină, aveam momente când simţeam că nu mai pot memora, că nu mă concentrez destul pe studiu, că mintea nu mi-e în totalitate prezentă. Şi atunci îmi scoteam salteaua şi făceam câteva exerciţii fizice rapide. Nu ceva extraordinar, mă întindeam vreo 10 minute, dar mă ajuta. Creierul se oxigenează şi îşi poate relua activitatea cu un randament mai bun. Nu ştii să rezolvi o grilă/un test/o temă de casă/orice altceva? Dă-ţi timp. Mişcă-te şi revin-o pe urmă. Subconştientul lucrează şi îţi va veni şi gândul bun.

Modelarea corpului

Probabil ar fi fost de aşteptat să încep cu asta, nu cu restul. Pentru mine, efectele sportului asupra înfăţişării sunt un bonus, întrucât eu ţintesc mai degrabă să-mi reechilibrez mintea, să-mi aduc dimensiunea corporală în armonie cu gândurile.

Însă, da, se ştie că sportul întăreşte masa musculară, topeşte grăsimile, prelungeşte viaţa. Ca experienţă proprie, am observat ce fin acţionează înotul asupra drepţilor abdominali (pătrăţelele) şi grăsimii din zona rotulei. Apa te sculptează pe nesimţite.

Cred că acum aveţi în faţă suficiente argumente pentru a vă apuca de (sau a reveni la) sport. Sănătate curată la doi paşi. Sau trei. Sau zece, depinde cât vrei să tragi de tine. 🙂

Tanti Aurica

A existat o perioadă în existenţa mea când eram o ortodoxă ceva mai fervent practicantă decât acum. Aşa se face că, pe lângă obişnuita liturghie de duminică dimineaţa, participam şi la alte slujbe din timpul săptămânii: vecernii, denii (în postul mare), maslu. Trebuie să fi fost în clasa a XI-a pe atunci, anno Domini 2013, când am mers într-o vineri seara la maslu. Acolo am observat o bătrânică ce mergea greu, neajutată fiind nici de plasele cu făină şi ulei – aduse pentru a fi sfinţite – pe care le căra. M-am oferit să i le duc eu pe drumul de întoarcere spre casă. După cum era firesc, am şi vorbit.

Numele ei era Aurica. La biserică venea să se roage pentru sănătate şi pentru fiul ei. Era căsătorită cu un bărbat care îi făcea viaţa grea, obişnuia să bea şi să se comporte urât, ba o mai şi lua în batjocură pentru faptul că era credincioasă. Am povestit multe, deşi drumul până la casa dumneaei era scurt.

A doua zi, sâmbătă, am vizitat-o din nou, după cum promisesem. În zona în care locuiesc eu se află multe străzi predestinate prin nomenclatură, total rupte de ea prin realitate: Fluturilor, Artelor, Actorului, Beethoven. Pe una ca aceasta locuia şi ea. Ne-a primit bucuroasă – venisem însoţită de fratele meu – la gândul că are cu cine să îşi treacă timpul. Mi-a vorbit despre fiul său, singurul ei copil, care nu se împăca bine cu soţia. Atunci am aflat eu că intoleranţa religioasă e prezentă şi în zona şi timpul apropiate, nu trebuie să ne referim musai la secolele în care au fost prigoniţi şi, de multe ori, chiar ucişi creştinii. Să vă explic: el era credincios, soţia sa, nu. Totul pe fondul pierderii băiatului lor de doar 11 ani, moment ce a marcat alienarea femeii, din care nu şi-a mai revenit niciodată. Cărţile teologice pe care le avusese le lăsase la mama lui, o colecţie impresionantă – numeric vorbind – depozitată în cutii deasupra patului.

N-am mai trecut pe la tanti Aurica. De vreo două ori i-am zărit casa în plimbările mele pe bicicletă, însă n-am intrat. Mă simţeam o intrusă, nu voiam să dau buzna peste ea, mai ales că îi ştiam dificultăţile cu consortul. Pe urmă, angrenată fiind de cursul vieţii, am uitat firesc de ea.

Până în urmă cu două săptămâni, când mama mi-a spus că m-a căutat o doamnă. Una dintre vecinele de scară îi vorbise de tanti Aurica. În săptămâna mare, aceeaşi vecină ne-a adus darul din partea bătrânicii: câteva ouă şi verdeţuri din grădina ei. Le oferise special pentru noi. Am rămas adânc mişcată de gest, de întâmplare, de faptul că îşi mai amintea de mine şi fratele meu.

Aşa se face că am pregătit un pachet şi am plecat, în vinerea mare, cu fratele meu din nou la ea. Din primăvară în primăvară se ridică arcul peste timp. Am ajuns stingheră, ruşinată că nu mai venisem pe la ea în anii aceştia. Mă simţeam ca şi când mi-aş fi abandonat bunica. S-a bucurat nespus să ne vadă, în toată această vreme ne purtase în gând şi-n rugăciuni, credea că ne supărase cu ceva de nu am mai revenit. Ne-a dat dulceaţă, o jumătate de cozonac şi un bucheţel de lăcrămioare. Ca să nu o jignesc, le-am luat.

Tanti Aurica e un boţ de lumină, din aurul numelui ei. Nu treceţi nepăsători pe lângă bătrânii în nevoie. Suntem vinovaţi de singurătatea la care consimţim.
Fotografia postată de Diana Săsărman.

         Fotografie făcută în 2015 în casa bunicii mele din Bârgău. 

Scadenţă şi recunoştinţă

În urmă cu şase ani, în miercurea Săptămânii Mari, cunoşteam pe unul dintre cei mai inteligenţi oameni ce mi-a fost dat să-i întâlnesc. O minte frumos mobilată, spirit viu, umor şi efervescenţă. Cât voi trăi am să-i păstrez amintirea, umbrită doar de neînţelegerea faptului c-a trebuit să plece. Ştiu că ar fi făcut lucruri mari, numai să i se fi dat vreme.

De atunci am început să mă raportez la Paşti altfel, mai bine spus să mă orientez temporal diferit. Vremea o cuantificam în Învieri, atunci trăgeam linie şi vedeam cât am crescut, ce mi s-a adunat, pe unde mi-a lăsat anul vânătăi. Pe lângă asta, din 2011 începând, am foarte clar fixat în memorie cum au fost Paştile; stare interioară, temperatură, activităţi şi toate celelalte.

Anul acesta m-am hotărât să scriu pentru că, la fel ca în 2015 – când, de altfel, am şi început să ţin blogul de faţă – simt o înrăurire a lucrurilor bune, a brizei bucuriilor călduţe şi atât de necesare echilibrului mental şi sufletesc al omului. Asemenea nenorocirilor, bucuriile vin în cascadă. Le-am dat voie să se reverse în noiembrie trecut, când mi-am promis că voi fi bine, iar de atunci tot vin.

2017 mi-a adus înapoi doi oameni foarte dragi, de care mă vedeam separată definitiv. Mi-a adus şi oameni noi ori persoane deja ştiute cu care am reuşit să îmi adâncesc legătura. La începutul lui aprilie am cunoscut-o pe Ofelia, fiinţă fină, carismatică şi iubitoare de tot ce creaţia umană a oferit Frumosului. Mai jos, la Tannhäuser:

480218_10211292341397763_7766935843864434582_n

Fotografia postată de Ofelia Cozma.

 

Câteva zile mai târziu, am luat parte la primul meu simpozion în afara facultăţii, pentru care am mers tocmai la Bucureşti. Aici am întâlnit-o pe Veronica, om special şi drag sufletului meu. O ştiu de un an pe facebook, preocupările muzicologice ne-au făcut să ne cunoaştem – Veronica este redactora şefă a revistei No. 14 plus minus. În acest răstimp ne-am scris mail-uri, mesaje via facebook şi scrisori (da, da, pe hârtie şi puse-n plic 🙂 ).
17546647_10154418946487727_9047302117152938536_o

Fotografia postată de Veronica Anghelescu.

Poate cea mai mare surpriză trăită săptămâna trecută a fost spargerea mitului – şi a angoasei proprii – legată de superioritatea afişată de bucureşteni faţă de tot ce vine din provincie. Nu m-am simţit o clipă marginalizată ori luată în răspăr. Dimpotrivă, părea că acolo aş fi fost dintotdeauna.

A doua seară în capitală s-a soldat cu încă un moment preţios, festivitatea de premiere a unor cadre didactice, respectiv studenţi ce au participat la diferite concursuri. Am obţinut premiul III cu 85 de puncte– cu un text muzicologic scris într-o zi – faţă de anul trecut, când am primit prima menţiune (nu cunosc punctajul).

M-am apropiat nesperat de mult de soţia verişorului meu (în casa cărora am stat, apropo), Cristina. Le mulţumesc amândurora pentru ospitalitate şi deschiderea cu care m-au primit. Gazde ca voi… să tot fie! (La ei am băut cea mai bună cafea încercată vreodată, pe cuvânt.) Şi o ultimă poză a articolului, pe când aşteptam în gară următorul tren spre Cluj, căci pe cel pentru care aveam bilet l-am ratat:
17855200_1527176977315439_7768397685397906948_o

Fotografia postată de Diana Săsărman.

Acestea fiind tastate, mulţumesc cerului, facultăţii (?), colegilor (da, lor da), forţelor binelui din univers, prietenilor (căci vai, ce podoabă sunt!) pentru toate sclipirile ce-mi împodobesc viaţa. Amor fati, copii. Amor fati.

La prințesit

Cu multă vreme în urmă, când încă nu mă dăduseră ai mei la școală, relația mea cu literatura se reducea la povești nemuritoare. Neștiind să citesc, mă bazam pe ajutorul părinților și al combinei muzicale. N-am copilărit eu pe când erau audiobooks în vogă, e drept, dar le cunosc strămoșii.

Ascultam Albă-ca-Zăpada, Punguța cu doi bani și Prâslea cel voinic pe casetă. Pe lângă minunile casetofonului, am beneficiat și de o colecție de discuri de vinil, pusă și repusă de zeci de ori la pick-up. Dintre acestea, țin minte cât de mult mă emoționaseră Fluturele galben de-o zi și Coliba Unchiului Tom.  Vrăjitorul din Oz îmi trezea nostalgii pentru aventuri nicicând trăite, asta datorându-se cu precădere liniei melodice de la final. Muzica aceea așeza istoria într-o lumină cu totul nouă. (Ca fapt divers, încă țin minte coloana sonoră de la Cenușăreasa; indiferent de vârsta ascultătorului, muzica are o bătaie mult mai lungă decât s-ar crede. O așezăm în sertarele sufletului fiindcă ne sensibilizează, păstrând-o acolo cu o sacralitate care ne surprinde chiar și pe noi înșine).

Dincolo de tema melodică întâlnită în poveste, mă impresionau anumite detalii (până la lacrimi, uneori), care părinților mei le scăpau. O anumită oboseală în vocea actorilor, felul în care pronunțau un cuvânt ori încheiau o frază. Intonația. Toate acestea reprezentau pentru mine aspecte esențiale, povestea neputând exista dacă erau neglijate. Cu alte cuvinte, nu se materializa corect, în deplinătatea  farmecelor sale, și atunci vraja nu se putea crea. Or, eu nu eram gata să accept asta. Dacă nu-mi plăcea maniera în care un adult citea/spunea o poveste, preferam să plec decât să-i văd conținutul masacrat.

Fiindcă pentru copii, poveștile sunt sfinte. Da, exact așa.  Ele ar trebui să facă parte din viața fiecărui om, încă din pruncie, și să nu-l părăsească în veci. Astăzi, mai mult decât atunci chiar, mă înfurie peste măsură adulții care le spun odraslelor  că basmele sunt pure invenții, că zmeii și vrăjitoarele nu există, iar ei  (copiii) nu au cum să fie eroi în fața personajelor negative. Ei nu înțeleg că e de ajuns să crezi într-un lucru pentru ca el să-și schimbe calitatea: din fictiv se preface în real (uneori, chiar mai real decât  lucrurile palpabile).

Un băiețel se poate visa comandant de oști, spadasin ori chiar rege, dacă îi face plăcere, și  nimeni nu ar trebui să-l împiedice. Fetițele, de cele mai multe ori, se imaginează prințese sau zâne, iar mentalitatea de acest gen are tendința de a se menține ani buni după instaurarea pubertății.

Ei bine, eu nu m-am visat prințesă. Una dintre obiecțiile de netrecut era aceea că nu-mi plăceau rochiile. Nu puteam să le suport! Cum să-mi fi plăcut ceva care mă incomoda, nedându-mi voie să mă mișc liberă? Prin urmare, nu puteam lua înfățișarea unei prințese.

La nivel de conținut, distanțele deveneau uriașe:  poveștile pe care le preferam eu aveau cu totul alte coordonate decât dobândirea unei vieți tihnite la palat.

images
Sursa: http://www.theguardian.com

Andersen. Îi îndrăgesc textele de multă vreme. Cu o sensibilitate specifică omului care nu și-a trădat nicicând copilul interior, reușea mereu să mă captiveze și să mă facă să plâng. Fetița cu chibrituri era prietena mea, pe Gherda am însoțit-o în călătoria ei spre ținuturile polare, iar eu nu eram alta decât Rățușca-cea-Urâtă. Cu personajul ăsta m-am identificat profund, fapt ce mi l-a întipărit în memoria afectivă. Nu am avut atâta empatie pentru toate alaiurile împărătești cu monarhii lor, cum am simțit pentru mica năpăstuită.

Micul Prinț a fost singura entitate de viță nobilă pe care am iubit-0 (și sentimentul persistă), iar asta fiindcă era fundamental diferit de restul prinților întâlniți în povești. De la cartea lui Exupery am început prietenii frumoase. Practic, am înțeles că un om care îndrăgește același personaj ca și tine nu are cum să nu-ți semene. Cel puțin în anumite aspecte (de multe ori, singurele esențiale).

Odată știut lucrul acesta, acord mai multă importanță felului în care un om se raportează la povești. Fiindcă lucrurile cu care rezonăm ne definesc indirect – cu atât mai mult cu cât este vorba de reacțiile sincere ale unui copil, care știe ce anume iubește/detestă într-un basm –, iar cele pe care le-am îmbrățișat în copilărie ne urmăresc de multe ori întreaga viață.

blog

Eroii mei

Îi căutam seara trecută un DVD lui Victor (fratele meu cu 10 ani mai tânăr), ceva cu Tom&Jerry, și am dat peste înregistrarea unui recital: pensionarea primei mele profesoare de pian. Își chemase elevii, foști dar și generațiile ultime, să cânte. Pentru ultima oară ca făcând parte din clasa ei de pian.
Asta se întâmpla prin iunie 2010, când eu terminam clasa a VIII-a, plecam de la liceul de muzică, aveam gărgăuni la mansardă că eu mă fac medic și-nu-mai-știu-ce.

Îmi vine rândul, cânt. Ce aveam pregătit atunci: prima parte dintr-o Sonată de Mozart (nu lucrarea mea favorită, estetic vorbind). Atât pe viu cât și pe înregistrare, se vede că nu mai studiam în perioada aia: aveam o mulțime de scăpări de om neîmplântat în piesă.

Mediocră cum fu interpretarea, tot a impresionat-o pe mama, acum, când a reascultat-o. După niște ani.
Apoi, s-a nimerit și tata în cameră. Am mai pus-o o dată, să știm cu toții despre ce vorbim.
La final, ne bucuram că Dumnezeu nu dormea anul trecut și mi-am picat admiterea la medicină. Iar acum m-am întors la ceea ce iubesc, la împlinirea primară: de a-i bucura pe oameni prin cânt.

N-a fost o trecere lină aceea de la elev care se voia medicinist la starea de acum (studentă la conservator). Multe luni după examenul cu pricina m-am încăpățânat în ideea de a deveni medic. Trebuia să reușesc în anul următor, orice altă opțiune aș fi ales nu făcea decât să ateste că sunt o ratată. Mai precis, să întărească opinia deja formată, acum, când exista un precedent. Un act ratat.

În toată deriva asta, providența n-a rămas indiferentă. Mi-a trimis oameni care să mă salveze. Iar oamenii ăștia, dincolo de părinți (care m-au susținut mereu în ceea ce am decis, neobligându-mă spre nicio direcție), au fost profesorii. Doi dintre ei, ca să fiu mai precisă.

Îi cunosc de peste 10 ani, dar în momentul respectiv nu-mi mai preda niciunul. Asta nu i-a împiedicat să se intereseze de soarta mea și să mă ajute când am avut mai multă nevoie. Ei știau unde-mi este locul. Eu aveam să aflu. Nu am acceptat atunci posibilitatea de a urma altceva decât medicina, iar ei nu m-au presat. Luni mai târziu, mi s-au limpezit gândurile și am ales ceea ce mă face fericită. Lor încă nu știu cum să le mulțumesc; indiferent cum aș încerca să mă revanșez, e prea puțin.
Tot ceea ce știu este că îi voi aprecia întreaga mea viață, fiindu-le în același timp recunoscătoare pentru faptul că mai presus de profesie a stat mereu omenia.

N-am niciun regret. Nici că m-am apucat de muzică, nici că studiul la pian mi-a răpit din timpul liber (joacă pe afară ori întâlniri cu prietenii). De faptul că am întreruptul studiul preț de cinci ani nu știu ce să spun, mă mai gândesc. Ce știu sigur este c-a avut rostul său și pauza asta.

Ce voiam să zic? Ah, da: îmbrățișați-vă profesia din dorința organică de o practica, alegerea să fie o consecință a vocației. Nu a sentimentului de obligație. Ori a orgoliului, cum a fost la mine.

Drace, o singură viață ne perindăm carnea pe aici.
Dacă nici noi nu ne îndreptăm spre ce ne fericește, cine o va face? (Pe mine m-a ajutat Cineva – Care lucrează de multe ori prin oameni –, că io-s capsomană, le prind mai greu.) Duceți-vă drept spre ceea ce vă bucură.pian
                                                       Clasa a VIII-a

Dimineți de octombrie

La granița dintre canicula zilelor de vară, care e mai curând prilej de toropeală decât sursă de inspirație, și ninsorile timide care promit să se-nțească, stă toamna. Aducătoare de introspecții și ploi, de vânt și senin care alternează cu obișnuitele-i capricii, pentru mine e una dintre fațetele lui acasă, încă insuficient conturat.

E un cămin din punct de vedere temporal, dacă exprimarea asta poate fi acceptată (logic și nu numai), un spațiu consacrat stărilor profunde, insuficient manifestate în restul vremii. Altfel spus, nu găsesc toamna nicidecum deprimantă.

Odată ce septembrie își cedează locul următoarei luni, când renunți la sandale în favoarea botinelor, iar umbrela devine o necesitate aproape zilnică, poți spune că toamna s-a instalat pe teritoriul tău ca un grup de nomazi siguri pe ei. Își aranjează căminul în cele mai mici detalii, fără ca rezultatul să fie menit să reziste. Ea va pleca mai devreme decât te aștepți; cam în clipa în care te-ai obișnuit cu prezența sa.

Cel mai bine poți observa toamna în primele ore ale dimineții, când ziua se zbate să iasă, temporar, de sub dominația întunericului. Momentul ăsta, asemenea uverturii unei opere, îți spune tot ce ai putea cunoaște despre desfășurarea ulterioară a orelor. Nuanțele luminii, mirosul aerului, maniera în care dansează crengile la început de lume. Totul, spun, îl poți vedea într-o miniatură în momentul răsăritului.

Iar dacă te mai bucură orizontul și cu un arc multicolor, te poți considera pe deplin binecuvântat.
c1

c2
Pozele sunt făcute cu telefonul mobil, stând cu spatele la catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca.

Altfel decât per pedes

Una dintre pasiunile mele o reprezintă plimbările cu bicicleta, activitate de care mă bucur în special în zilele petrecute la țară. De vara asta, totuși, am o bicicletă și acasă, la Cluj, pe care o voi putea folosi la discreție (cealaltă îi aparține bunicii).
Va trebui, așadar, să completez notițele de aici, care nu sunt altceva decât niște însemnări de călătorie, cu noi întâmplări. Din spațiul urban, de astă dată. Până atunci, vi le las pe cele scrise în timpul verii:
11 iulie 2015

Drumuri estivale
În săptămâna asta de stat la bunica, mi-am făcut un obicei din plimbările pe două roţi. Zilnic, parcurg câţiva km cu bicicleta; dimineaţa merg în satul vecin din partea dreaptă, după-amiaza în cel din stânga. Sau, mă rog, după cum îmi tună pe moment. Mare parte din timp, pedalez cu vedere la munţi, lucru ce mă trimite cu gândul la reclama „Vizitaţi grădina Carpaţilor”. Și mă-ncearcă un zâmbet, când văd ce minte odihnită am.

Ca plan, vreau s-ajung în peregrinările astea la Pasul Tihuţa sau Pasul Bârgăului, cum apare la Bram Stoker. Acolo îi plasase castelul lui Dracula.
Dar asta nu acum, ci când voi fi mai brează ca ciclistă (deși nu e mult de mers, oricum).

Până una-alta, am ajuns la discoteca din zonă. „Nu era han, era cetate”, asta ca să vă faceţi o idee în privinţa dimensiunilor.
Iar mă îmboldește surâsul. Oare am ajuns prea repede (nu e nici măcar cinci după-amiaza) ori prea târziu, eu nemaiavând 15 ani?


12 iulie
Ieri, am dat de o discotecă. Astăzi, de un cimitir.
Încep să mă cred Vitoria Lipan, și sunt chiar aproape de Vatra Dornei.
Ei, drăcie!


12 iulie (iar)

Claxon vs. non-claxon

Numai la ţară mai poţi vedea asemenea scene: la drumul principal, asfaltat, o mașină iese de pe banda sa pentru a evita ciocnirea cu o căruţă (care circula pe același sens cu automobilul) și o bicicletă (venind din partea opusă), totul fără să se isterizeze claxonând.

Și da, eu eram pe bicicletă. Am simţit cum mi se strânge stomacul, cu ștraiful în stânga și mașina în dreapta, dar totul fu bine.
Dumnezeu iubește blonzii.

Pentru o poveste închegată, vezi cu ce mi-am început existența pe blog.

Ultima achiziție

Septembrie târziu

În 2014, am terminat liceul. Nu neapărat pentru că aș fi vrut să-l închei atunci – dacă ar fi fost după mine, plecam cu vreo doi ani mai repede – , ci fiindcă așa s-a nimerit.

Anul acesta, așadar, clopoțelul n-a sunat și pentru subsemnata la 15 (respectiv 14) septembrie. Ați putea spune că ar trebui să fiu deja obișnuită, doar nu e primul an de facultate, însă nu sunt. Cu 12 luni în urmă, aveam cu totul alte dileme ca să mai observ data din calendar; m-am trezit, mai mult forțată, în octombrie, când aveam deja cursuri. (De fapt, mi-am revenit abia prin decembrie-ianuarie, dar asta e deja o altă poveste, mult mai complexă.)

Revenind la momentul vorbirii, cu alte cuvinte în prezent, mijlocul lui septembrie m-a surprins la fel de relaxată precum eram în luna august. La drept vorbind, nici vremea nu se schimbase foarte mult de la o lună la alta.
Întorcând privirile primprejur, am văzut copii întorcându-se de la școală senini, bucuroși că au încheiat ziua de cursuri, comparativ cu mutrele afișate în prima zi a anului școlar, când realizau că săptămânile de libertate sunt de domeniul istoriei, iar acum trebuie să se înscrie într-un program fix, dictat preponderent de obligațiile educației instituționalizate.

Nu-i invidiez. Deloc. Dac-aș spune c-am iubit școala, aș minți. Am învățat să mă obișnuiesc, un soi de blazare în care individul cade firesc sub efectul binefăcătoarei rutine.
Mi-a plăcut, în schimb, să știu; inițial din pură curiozitate, apoi din dorința de a epata (vezi aici). În cele din urmă, s-a transformat într-o pasiune durabilă, de care mă bucur și astăzi.
În altă ordine de idei, nici să spun că am detestat complet școala n-ar fi cinstit; au fost ani în care mă bucura gândul de a merge la ore, iubeam ceea ce făceam, oamenii de care eram înconjurată și tot ceea ce implica activitatea mea de elev. Inclusiv spațiul în care se desfășura – o fostă mănăstire franciscană.
Trei ani a durat asta, din clasa a VI-a până am intrat la liceu și am schimbat total mediul și profilul.

Decalajul ăsta de două săptămâni între învățământul preuniversitar și cel facultativ mi-a oferit timpul (și prilejul) unei meditații. Nu știu dacă acest declic interior, al aducerii aminte, a fost rodul providenței (mira-m-aș), dat fiind faptul că s-a strecurat în sfera conștientă a minții într-un context banal.
În cursul după-amiezii, plimbându-mă agale prin urbe, am surprins niște taximetriști care priveau cu jind două liceene ce se întorceau acasă (aveau ghiozdane, de aici am presupus că sunt eleve; facultățile nu începuseră, repet). Amănuntul respectiv, pe cât de obișnuit vieții într-un oraș, m-a făcut să realizez că am sărit niște etape cvasiesențiale dezvoltării armonioase a unui copil/adolescent.

Însă din moment ce mi-am disciplinat mintea să fie mai receptivă la nuanțele pozitive ale unui fapt decât la cele nefaste, am întâmpinat gândul cu un surâs și mi-am spus că ar fi cazul să trec în revistă lucrurile pe care le-am acumulat, totuși, în anii de școală/liceu. Ceva musai s-a lipit de mine, nu?

1. Școala e mai utilă decât Google-ul în măsura în care își îndeplinește funcția de îndreptar, atât pe partea de informație livrată (altfel spus, cunoștințele pe care se presupune că le dobândești în cadrul ei), cât mai ales pe latura umană a formării tale. După mine, empatia e primul lucru pe care un învățăcel ar trebui să-l deprindă într-un mediu axat pe educație. Fiindcă ea e abecedarul inteligenței lui emoționale de mai târziu. Fiecare copil dispune de ea în mod natural (dozajul e cel care diferă), însă cultivarea și rafinarea ei sunt (și) responsabilitatea adulților care-l înconjoară.

2. Școala e un loc minunat pentru a înțelege că între oameni există comunicare eficientă și comunicare formală, de fațadă.
De exemplu, când un profesor nu înțelege unde anume bate comentariul tău vizavi de o idee pe care a expus-o anterior, venindu-ți în răspuns cu același conținut, doar că diferit formulat, e limpede că nu trebuie să insiști. E unul dintre acele momente ale vieții în care e de preferat să te ghidezi după deviza fiecare cu dreptatea lui.

3. Ai mare grijă în seama cui lași lărgirea orizonturilor tale, nu toți profesorii îți pot fi mentori. Faptul că unii se dovedesc tobă de carte nu îi face automat inteligenți, deschiși, capabili de asociații între diferite aspecte ale domeniul pe care-l stăpânesc.
Pentru un maestru, informația în sine e insuficientă, îi trebuiesc și alte însușiri pentru a putea îndruma.

4. Nu te rupe în figuri pe toate planurile, nu merită. Canalizează-ți energiile spre ceea ce realmente te atrage. Dacă sunt mai multe discipline, e ideal. Dacă ai doar două-trei, excelează acolo, iar de restul interesează-te în linii mari, cât să te ții departe de ignoranță.
Măcelărirea eului de dragul integrării într-un șablon nu e o soluție (sănătoasă). Și da, elevul performant la toate e un șablon.

Ar mai fi și altele, dar prefer să mă opresc aici cu indicațiile izvorâte din preaplinul înțelepciunii proprii.

În zilele libere care mi-au mai rămas, am mers la țară, lăsând gânditul în seama celor care-și fac din intelect un atribut prețios. Io am avut de cules mere, nuci, prune și de scos cartofi. Adicătelea, lucruri serioase.

Fotografie făcută în vara lui 2012. Umbra îi aparține pozarului (vărul meu).
Fotografie făcută în vara lui 2012.
Umbra îi aparține pozarului (vărul meu).