Cine (nu) este autorul?

Când eram în clasa a V-a, în căpșorul meu blond a fost introdusă noțiunea de „narator”. Deși înțelesesem definiția termenului, pentru mine era un sinonim al lui „autor”, drept care mă trezeam scriind în rezumatele unor schițe că I.L. Caragiale este cel care face și drege.
Profesorul, indulgent, mi-a tăiat cu pixul și mi-a explicat încă o dată.

o
Sursa imaginii: http://jurnalspiritual.eu/literatura-romana-a-fost-in-centrul-atentiei-la-targul-de-carte-de-la-goteborg/

Dar nuuuu, eu nu m-am învățat minte. Prin liceu încă făceam confuzii (dar nu în scris), în sensul că eram mereu cu ochii-n patru după corespondențele text-viața reală a scriitorului/poetului. Mare măgărie.
Aruncând câte o privire în viața reală, văd că problema e încă delicată și pentru alții. Într-un fel, e firesc să fie așa, dar hai să ne dumirim. Marquez și Nabokov nu au fost pedofili, Iris Murdoch nu a fost bărbat, iar Isaac Asimov n-a trăit într-un satelit.

Pentru că eu am, probabil, un stil mai alambicat de a mă exprima, vă redau mai jos niște definiții preluate de pe referate.ro:

„Autorul este persoana care concepe şi care scrie o operă (literară, ştiinţifică etc.). În cazul povestirii “Fântâna dintre plopi”, autorul este Mihail Sadoveanu. Autorul concret, creatorul operei literare, adresează, ca expeditor, un mesaj literar cititorului concret, care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt personalităţi istorice și biografice, ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde ele duc, independent de textul literar, o viață autonomă.”

Cu alte cuvinte, autorul e un om în carne și oase, în vreme ce naratorul (care poate fi și personaj) este vocea povestitorului din textul pe care-l lecturăm.
Dacă întâlnim un personaj narator, fie el martor sau chiar protagonist, întâmplările pe care le descrie nu sunt în mod obligatoriu autobiografice. Operele literare nu sunt buletine de știri sau tabloide, iar evaluarea lor calitativă se face după alte criterii (a se vedea mai multe aici).

Idem stau lucrurile și în relația poet-eu liric.

Așadar, nu le mai puneți scriitorilor în cârcă fapte și vorbe. Personajul (ori naratorul, după caz) e cel răspunzător de acțiunile textului. Dacă autorul ține morțiș să vorbească asumat despre viața sa mai mult sau mai puțin privată, o va face în interviuri. Fiindcă sinceritatea prezentă într-un text are cu totul alte valențe decât cea din plan real; și oricât de bine intenționat ai fi, dorind să povestești doar lucruri veridice, nu poți. În scris se minte: mult, neinspirat, creativ, puțin, doar formal, n-are importanță, ideea este că se minte.
Și da, până și memoriile/textele de tip jurnal conțin ficțiune în diverse doze.

Oamenii (ca) revelație

Anul acesta, la începutul Postului Sfintei Marii, am participat de două ori la slujba de seară. Nu la vecernie, ci la citirea paraclisului. M-a cuprins o pace din alte timpuri. Aproape o uitasem, atât îmi părea de îndepărtată.
Mirosul de tămâie era diferit de izul binecunoscut al dimineților de duminică, m-am simțit transpusă în Elada. Nu știu de ce, aburul respectiv mi-a reamintit de bisericile ortodoxe grecești.

Dar să revenim în locul în care mă aflam de fapt: un lăcaș creștin sătesc, nici mic, nici mare, în care slujea un singur preot indiferent de momentul în care te-ai fi nimerit la slujbă.
Mă bucuram că pot fi acolo, că ne adunasem mai mulți pentru Maica Domnului, căreia îi închinam paraclisul.

După rugăciune, a avut loc o cateheză scurtă, în fiecare seară discutându-se un subiect nou. Vorba vine că se discuta… preotul/diaconul citea explicarea îndemnului bisericesc, iar enoriașii ascultau.

Când am participat prima dată, s-a vorbit despre post: fondatori, mod real de a posti, scopul pentru care ne abținem de la mâncare și/sau altele. În seara următoare, subiectul a fost cinstirea preoților și a celorlalți oameni ai Bisericii.

După cum era de așteptat, s-a ajuns și la importanța duhovnicului în viața noastră. A credincioșilor, cumarveni.
În mod firesc, m-am gândit la duhovnicul meu: îl cunosc de când aveam 13-14 ani, iar în ultimii trei mi-a fost învățător și confident. Când l-am rugat să-mi devină părinte spiritual, nu știam prea multe despre el; ceea ce cunoșteam precis era împăcarea sufletească pe care vedeam că mă ajută s-o dobândesc. Ulterior am aflat câte face duhovnicul meu când nu slujește în biserică (mă refer la slujbe), că îi ajută pe oameni prin campanii și proiecte de care se interesează îndeaproape,
că e preocupat de ceea ce înțeleg copiii din creștinism, organizând pentru aceștia spectacole tematice.

Și mi-am zis: Doamne, cum le potrivești Tu pe toate! M-ai făcut să dau peste un asemenea om întâmplător, când mi-a devenit duhovnic habar n-aveam de tot ceea ce întreprinde. M-ai lăsat să-l aleg cu sufletul, nu cu ifosele minții vanitoase.

În acești ani, cel mai important lucru pe care s-a străduit să mi-l insufle a fost să nu-i judec pe ceilalți. Indiferent de starea omului, eu să nu-l condamn, căci nu mi-e dat a ști cum e sufletul lui și nici drepturi asupra sa nu am.
Mi-a mai spus că fiecare om din viața noastră e darul lui Dumnezeu, afirmație de care m-am împiedicat de multe ori, fiindcă pe unii numai daruri nu-i vedeam. Cum adică? Omul te terfelește pe nedrept, iar tu să-l vezi ca pe o binecuvântare?!

Un prieten îmi spunea că fiecare dintre noi suntem o promisiune a pământului către cer. Sau a cerului pentru el însuși, i-am spus eu.

Amândoi aveau dreptate, duhovnicul și prietenul. Întrucât, cine nu poate vedea și iubi (dragostea e o consecință firească, o prelungire faptică) binele din om, nici pe Dumnezeu n-are să-L cunoască. Pentru că binele intrinsec al omului, inalterabil în fața nici unei ticăloșii, e Dumnezeu Însuși.
Iar asta o vedem privindu-l pe oricare dintre noi; căci altă cale spre cer în afara drumului parcurs de mână cu aproapele nu este.

Doamne, ajută-mă să nu uit că ești. Să nu uit că sunt.
De aceea ți-am umplut viața de oameni.

Andreea, Nadia, Beatrice și eu Italia, aprilie 2013
Andreea, Nadia, Beatrice și eu
Italia, aprilie 2013


Amicul special

Nicu și Cătălin erau prieteni de multă vreme. Greu de spus cu exactitate câți ani trecuseră, parcă au fost împreună încă înainte de a se fi născut (ceea ce, într-o oarecare măsură, s-a și întâmplat). Lucrul pe care-l cunoaștem cu certitudine este că familiile lor locuiau în același bloc, mamele băieților au rămas însărcinate în aproximativ aceeași perioadă (să fie o coincidență?), au mers la grădinița din cartier împreună, apoi la școala generală tot împreună… în sfârșit, ați prins ideea: au stat în preajma celuilalt mai mult, poate, decât își doreau.

Deși spuneam la început că sunt prieteni, natura relației lor e mai cu seamă una de colegialitate, să spunem. Cei doi nu și-au făcut niciodată confesiuni unul altuia, nu au preocupări asemănătoare, darămite comune, ba chiar se antipatizează. Nu e chiar vorba de antipatie, de fapt, e mai mult un dezinteres prost ascuns de politețea disimulată; în rarele ocazii în care se întâlnesc acum, când amândoi s-au mutat din casa părintească, le vine greu să-ncropească un subiect de discuție. Și de asta preferă să nu depășească pragul sigur al lui Bună ziua! cu un eventual Ce mai faci?, întrucât jena s-ar instala de ambele părți.

În asemenea situații, o întrebare răzbate în căpșorul fiecăruia: cum de am fost așa apropiați în trecut?
Desigur, era vorba de ceva mai presus de ei ca indivizi sociali: prietenia dintre mamele lor și, chiar mai important decât asta, salvarea aparențelor. Adevărat. Cordialitatea e semnul bunei cuviințe, apanajul omului civilizat, nu ne putem bate joc de evoluție.

Cam astea erau gândurile cu care Nicu încerca să-și potolească enervarea în acea joi senină, când umbla prin oraș în căutarea unui cadou pentru ziua de naștere a lui Cătălin. Împlinea 25 de ani, dar zău că rămăsese același mocofan de la 15, își spunea celălalt.

De la o vreme, Nicu începuse să realizeze că animozitatea sa față de amicul din copilărie era un fapt cât se poate de tangibil. Nu putea să-i ierte lui Cătălin atotcunoscătoarea superioritate pe care obișnuia să o fluture încă de la grădiniță în fața oricui, inclusiv a sa (care, în treacăt fie amintit, îl văzuse pe C. în mult mai multe posturi jenante decât își amintea acesta). Cum să îi facă daruri unui asemenea nărod?

Nemaiștiind la ce să recurgă anul ăsta, după ce îi făcuse toate cadourile posibile – tricou, cravată, papion, parfum fițos – , Nicu intră într-o librărie. Își amintise că lui Cătălin îi plăcea să citească.
Ce fel de cărți? Greu de depistat un gen anume, ce era atunci la modă. În anii de școală, ridica osanale cărților pe care un profesor le lăudase înaintea lui.

Și-a bătut joc de mine fiindcă-mi plăcea Jules Verne, a spus că e literatură de copii, pentru cititori neinițiați. Aveam 11 ani ce se aștepta să citesc?!

Din aceste reverii l-a trezit glasul librarului, care-l întreba ce lucrare caută. Intrase-n magazin cu niște idei vagi, ceva de Kant sau Schopenhauer, măcar să aibă impresia că-l văd deștept. Dar acum, amintindu-și episodul din copilărie, nu mai era atât de sigur ce ar fi trebuie să ceară.

După câteva momente, zise:
– Mă scuzați, cărți pentru snobi aveți?

Nomenul & omenul

Se anunța o zi obișnuită, după lentoarea norilor curați pe bolta infinită, de un albastru plăcut și… cam plictisit. Da, oricât de relaxant se prefigura timpul, din șezlongul în care mă așezasem de curând, îmi era destul de clar că nu aveam să fiu surprinsă nici astăzi.

Picture 4141
N-am găsit o fotografie mai adecvată

În piscina din apropiere – spre care aveam o priveliște mai bună decât îmi doream –, doi amorezi își făceam declarații strâns îmbrățișați, distrași din când în când de pleoscăitul puștilor de lângă. E un loc public, în definitiv.
De ce vin aici pentru sărutări, Dios mio? Logic ar fi să înoate, amorul e pentru alte ocazii. Dar, în fine, aici eram în minoritate, întrucât nimeni nu părea deranjat de tablou; pentru simplul fapt că nimeni nu era atent… dacă nu înotai, moțăiai pe șezlong și viceversa.

Mă plictiseam teribil, așa că am mers până la bar pentru un pahar de suc. La întoarcere, cuplul nu părea să se fi clintit. Te pomenești că or fi și atemporali, hă?
Ceva se schimbase, totuși. La câțiva metri de ei, înota o domniță șatenă. Mi-o aminteam, o remarcasem cu o zi înainte.

Fata își vedea de treaba ei, unduindu-se ușor prin albastrul ce o îmbrățișa sporadic. Fiindcă cei doi îi tăiau calea, a încercat să îi ocolească. Trecând prin partea stângă, văd cum băiatul își lasă preț de o secundă iubita și-ntinde mâna spre înotătoare, atingându-i fesele. Nu am avut timp să mă minunez, întrucât fata i-a trântit, în nici o clipită, un picior în gură.

– Nebuno, cum îndrăznești?!
– Pe viitor, ține-ți mâinile unde trebuie.

Îl privea fără nici o tresărire, dând dovadă de un calm impenetrabil. Răspundea furiei lui fără ranchiună, fără ironie: neutru.

Iubita, în schimb, i-a mai trântit două palme. Din păcate, n-am auzit ce i-a spus, chiar atunci și-au găsit copiii din fața lor să țipe. Am apucat, în schimb, să văd cum îl părăsește, ieșind singură din piscină.

Eu căzusem pradă unui acces de râs pe care cu greu reușeam să-l maschez. Bucuroasă că nu-mi scăpasem paharul din mână în timpul scenei, mi-am tras ochelarii de soare pe nas și m-am ascuns în spatele unei cărți. Nu reușeam să văd un rând, ochii-mi erau înlăcrimați.

Îmi venea să alerg la fata cu păr castaniu și să-i spun:
– Bravo, mă, ești foarte tare! Tu ai merita să te cheme Diana, nu eu.

Ghizii de la veatza mia

Zăduf, soarele-ți bate în creștet și-ți pare că sufletul te părăsește cu fiecare picătură de apă pierdută prin transpirație. Câte să fie? 39, 40, ori poate chiar 45 de grade? Mai știm cât sare organismul cu interpretările peste temperatura din termometru? Cumplit, dom’le.

Într-un cuvânt, vară. Adică acel anotimp din an când lumea-și ia concediu și-ncepe să se plimbe: la piscină/mare/munte, orice numai să scape de arșiță. Sau să pretindă că nu e atât de rău.
Unii, mai inconștienți… ah, bravi vrui să scriu, încep să viziteze diferite obiective turistice. Și când e înghesuiala cea mai mare? Pe la orele amiezii, bineînțeles.

Fiecare dintre episoadele pe care le veți citi s-a petrecut prin iulie-august, după un tipar premeditat, parcă: o țară străină, un grup de turiști, ghidul (firește), și căldura mare pe fundal (dacă stau să mă gândesc, asta e un fel de personaj colectiv, ceva mai mult decât simplu decor).

*
În 2012, mergeam cu autocarul spre Meteore, mănăstirile acelea construite pe stânci pentru care e renumită Grecia. Ghida noastră, româncă, ne anunța la microfon programul excursiei, doar-doar n-om rămâne surprinși de vreo oprire. Înainte de a ajunge propriu-zis la Marele Meteor, trebuia să ne oprim la un magazin de icoane bizantine (presupun că treaba era prevăzută prin contract cu agenția de turism), unde urma să ni se explice, în mare, procesul de realizare al unei icoane.
– Veți vedea ce popor ospitalier sunt grecii. Când ajungem acolo, vă vor servi cu rahat și cu cafea. Eu vă spun că așa ceva n-ați mai mâncat, nu e ca rahatul pe care-l aveți voi în România.

Dacă până atunci eram printre puținele cârcotașe care râdea la tot ce emitea doamna asta la microfon, la faza de mai sus au izbucnit și ceilalți în hohote. Ne-a fost pur și simplu cu neputință să trecem cu surzenia din dotare enunțul ei.

**
Cu doi ani înainte de figura asta, tot în Grecia. Alt grup, alt ghid, altă locație: insula Skiathos. Responsabil cu grupul era un tinerel pe nume Zoli, simpatizat de tot autocarul. De-asta nimeni nu se putea supăra pe el pentru faptul că venise cu lecția neînvățată (citea textul de pe foi) și că nu se prea implica.
Minunăția excursiei, în ceea ce privește parteneriatul nostru temporar cu el, a fost discursul pe care ni l-a ținut la puțină vreme după debarcarea noastră pe insulă. Vorbind despre drapelul Eladei – așa am aflat că a fost expus pentru prima dată în Insula Skiathos –, a început să ni-l interpreteze: prezintă o cruce deoarece grecii sunt creștini și are nouă dungi fiecare dintre ele pentru una dintre literele cuvântului elefteria (libertate).
Patru albe și cinci verzi.

***
Încununarea tuturor experiențelor de acest gen a venit câțiva ani mai târziu, în Turcia. Ghida ne povestea despre biserica Sf. Nicolae: că este unul dintre cele mai vechi lăcașuri de cult creștine, însă, din nefericire, Sf. Nicolae nu mai este acolo, moaștele lui au fost mutate. La biserică a rămas doar sarcofagul lui.

Ca un făcut, tot ea ne-a mărturisit după vreo 10 minute că este creștină și că abia așteaptă să meargă la Ierusalim în toamnă.


Dincolo de toate astea, ar fi nedrept din partea mea să nu vă povestesc și o altă experiență, și anume pe cea cu ghidul pe care l-am avut în Athena, când am vizitat Acropole. Ne-a vorbit în română, deși era grec (urmase facultatea în România, iar soția lui era de-a noastră). Făcea greșeli minore de acord (pornind de la ele, mi-am dat vag seama cam care e gramatica limbii lui Kazantzakis), e drept, însă era de o subtilitate în vocabular și frazare pe care rareori o întâlnești la un vorbitor nativ.

Omul ăsta n-a fost o dezamăgire. Își cunoștea istoria propriei țări, mitologia, inclusiv situația noastră politică, uzând de toate astea pentru a face analogii în discurs. Așa am reținut mare parte din ceea ce ne-a relatat.
De pildă, vorbind despre cariatidele grecești furate de englezi, ne-a amintit că și românii au trecut prin ceva asemănător, când rușii au refuzat să returneze tezaurul.

Ce m-a impresionat cel mai tare din toate informațiile pe care ni le-a dat a fost următorul lucru: în războiul greco-turc de la începutul sec. XIX, turcii cuceriseră Acropole, de unde atacau Athena. Rămânând fără muniție, s-au hotărât să dărâme coloanele pentru a-și face gloanțe din tijele metalice cu care acestea erau prevăzute la interior. Din dorința de a-și salva comoara, grecii le-au dat gloanțe. Orice, numai să nu distrugă Acropole.

Pentru ei nu era important dacă mureau; nu atât de important, oricum. Le-ar fi rămas copiii orfani, iar soțiile văduve, însă nepoții rămâneau cu nucleul orașului. Orașul fiicei lui Zeus, purtătoarea înțelepciunii. DSCN0555

Mic dejun, prânz și cină cu proști

Am o mare problemă cu autorii citatelor pe care de regulă le rețin: nu mi-i pot aminti. În cazul în care i-am știut, totuși, la un moment dat, situația e una strict temporară.

La fel mi s-a întâmplat și cu ideea următoare: Cine nu e frumos până la 20 de ani, deștept până la 30 și bogat până la 40 mai mult ca sigur că nu va fi niciodată.
Ieri seară, înainte de a adormi, mi-am adus aminte de asta și eram foarte încântată la gândul că hei, mai am 10 ani să dovedesc ce pot! M-a pufnit instant râsul; totuși, poate ar fi mai cuminte să-mi canalizez energiile spre săptămânile astea până la 20, poate-poate îmi reușește ceva.

Doleanța asta legată de estetic mi l-a readus în fața ochilor minții pe Andersen și am realizat că mie îmi plăcea mai mult rățușca oropsită decât splendoarea de lebădă ce-a devenit. N-aș putea spune limpede de ce simt asta; poate pentru că prima mi-a părut autentică, vie, tangibilă tocmai prin stările ei, atât de apropiate și firești mie. După, nu era decât frumoasa balului; ce să te mai miște la un asemenea personaj?

Bogat până la 40? Nu știu, oi fi eu ruptă de realitate, dar îmi pare că nici la 50 nu e târziu pentru așa ceva. Banii sunt fluizi, te mângâie când și pentru cât timp doresc, apoi se dedau unduirilor altuia. Sau, cine știe? Poate mișcările ce-i guvernează sunt tot ale tale, doar că au efect antagonic, de autosabotaj.
Deși sunt materie, banii au capriciile lor; după mine, puterea – în sensul de influență – este mai utilă pe termen lung. Însă asta e deja o altă poveste.

Deștept. Mno, oare îți ajunge o viață ca să devii? Ori ca să pretinzi că ești? Mai concret: ai vreodată certitudinea unde anume te afli cu inteligența, în rândul aparențelor sau al realității?

Când eram mică, n-aveam dubii în privința deșteptăciunii mele; știam că mă duce capul. Felul în care mă percepeam n-are a face cu eventualele laude, era pur și simplu reacția mea naturală la mediu: vedeam că nu am probleme și simțeam că mi se mișcă rotițele bine.
Până la finalul gimnaziului, așa mă consideram. La începutul liceului, însă, nu mai eram atât de sigură; începusem să citesc, lectura deja devenise o treabă zilnică (îmi permiteam luxul după ce renunțasem la pian și nu mai eram blocată câteva ore, zilnic, la studiu), prestația la ore nu scăzuse, dimpotrivă, și cu toate astea, eu ajungeam să-mi prefac îndoielile în certitudini: nu sunt deșteaptă, m-am convins.

Credința respectivă mi-a rămas până astăzi, dar mă raportez diferit la ea: dacă în prima jumătate a liceului, nu știam cum să mă port doar-doar nu-și vor da seama cei din jur că nu sunt inteligentă, mă zbăteam să nu par proastă ori ignorantă, de pe la 17 ani, când m-a pălit revelația împăcării cu sinele (faza inițială; restul a venit doi ani mai târziu), nu mi-a mai păsat. Eram relaxată și conștientă că nu sunt sclipitoare. Poate pare că m-am lăsat pradă resemnării, doar că eu nu simțeam nici urmă de frustrare (îmi imaginez că resemnarea păstrează reminiscențele eșecului); eu nu mă supun unui lucru care nu-mi convine, nevăr evăr. Schimbarea opticii nu e vreun soi de oftare în fața neplăcutului, ci o metamorfozare a percepțiilor: nu mă deranja câtuși de puțin descoperirea că nu fac parte din tagma oamenilor inteligenți. Devenise, brusc, un aspect care nu mă mai interesa.

Virajul ăsta l-am descifrat mai târziu, însă. Cam pe vremea când mi-am amintit de zicala mai sus citată. Și atunci am realizat că ceea ce se petrecuse, și care încă se desfășoară, nu e decât una din legile cărora omul se supune: scara valorilor personale, barometrul ăla care-ți indică pentru ce merită să dai din coate și ce e neimportant în existența ta.
Citatul nu face alt lucru decât să ilustreze limpede realitatea: frumsețe, inteligență, potență materială, toate sunt coordonate atemporale ale vieții omenești. Dacă nu o dobândești pe una, ai șanse la cealaltă; dacă nu acum, până la vârsta x, fiindcă totul în lumea asta are o lege a compensației intrinsecă și e, în egală măsură, lipsit de un caracter irevocabil. Orice se poate schimba. Exceptând moartea.

Îmi doream să fiu inteligentă, fiindcă nu mă vedeam frumoasă. Când am realizat că nici deșteaptă nu mă văd, m-am străduit să par, cel puțin. În final, am renunțat și la asta, dar nu pentru un obiectiv material, ci pentru fericire, așa cum mi-o închipui eu: beatitudinea continuă care se redefinește în fiecare clipă, spațiul în care sufletul e destins. Liber. Acasă. În care nu ai nevoie de evenimente pentru a fi recunoscător că trăiești și te miști.
În accepțiunea mea, fericirea nu e un ideal, ci consecința unor percepții. E mult de dezvoltat aici, iar eu nu am competențe de psiholog; am ales tocmai un exemplu concret din dorința de a mă face înțeleasă, evitând teoretizările exclusive.

Fericirea, ca să fie una autentică, e un act necondiționat; asemenea iubirii, dacă vreți. Bucuria asta neîntreruptă despre care tot scriu e ceva firesc pentru om, propriu naturii sale.

Și, ce să vezi? Nu are nici limită de vârstă.